Capacitatea, destul de limitată, de a procesa informațiile provenite din complexitatea colosală a stimulilor de mediu, ce ne bombardează în fiecare moment al stării noastre de vigilență, impune necesitatea existenței unui mecanism adaptativ de selecție și procesare a acestora. Acest mecanism, atât în mediul popular cât și în cel sțiintific este numit atenție.
Concept multidimenisional, ce a fost pus în discuție, la început, în filozofie, iar apoi preluat de către psihologie, și care a urmat o evoluție istorică frământată, oscilând de la onoarea de a fi considerată de către intorspecționiști: proces psihic central cu rol determinant în funcționarea celorlalte fenomene psihice; sau de “nerv al întregului sistem psihologic” de catre structuraliști (Titchener, 1908), până la ingnorarea ei de către behaviorișți, atenția continuă și astăzi să fie un subiect destul de complex în abordare, chiar și pentru cei mai buni psihologi.
O scurtă și concisă definiție regăsim în Dicționarul de psihologie (Roland Doron, Francoise Parot, (2006),) aceasta ne spune despre atenție că ” asigură o funcție de selecție: printre stimulii care se prezintă organismului, unii beneficiază de un tratament prioritar, care se traduce printr-o facilitare a percepției lor, de alegerea și de producerea unor răspunsuri adecvate, printr-o prelucrare mai elaborată sau prin accesul la conștiință. Alții sînt parțial sau total ignorați (F. Măcar, 2006, pp. 91).”
Specificul psihologic destul de greu de delimitat al atenție, a făcut ca unii psihologi să reducă sau să confunde acest concept cu alte fenomene psihice precum: “actul motor” (Ribot, 1889), “proces cognitiv și conativ” Al. Roşca (1977), R. Floru (1967) sau “aspectul selectiv al percepției, care constă în prepararea și orientarea individului spre perceperea unui stimul particular” Delay (1984). O abordare diferită, de ceea expusă anterior, a fost cea a psihologilor care au încercat decelarea unor elemente particularea ale atenției, aspect surprins foarte bine de catre psihologul Maurice Reuchlin (1988), însă regasit sub o formă sau alta în majoritatea definițiilor precedente ale atenției. Acesta sugerează doua modalităti prin care putem descoperii și definii atenția: prima ia în calcul reacția generală de alertă ce apare după separarea strictă a informațiilor vitale de cele care trebuiesc ignorate; cea de-a doua implică accesarea memoriei pentru tipare de reacție la stimuli asemnănători, sau când stimulii prezintă particularități necunoscute încă, construirea unui răspuns eficient în acord cu interesele individului pentru sine și față de organismul său.
Fără a încerca limitarea definirii atenției doar prin următoarele caracteristici, respectiv fenomenul de orientare selectivă și concentrare a energiei psihice într-o singura direcție, și fără a o confunda cu vigilența precum Piéron (1934), consemnând totuși ca prima stare o succede și este dependentă de cealaltă, voi încerca să expun cât mai clar doua dintre cele mai populare modele explicative ale atenției.
Modele Fiziologice ale atenției
Poate cea mai importantă figură ce a intervenit, prin cercetările sale, în explicarea mecanismelor atenției din punct de vedere fiziologic și neurologic, a fost I.P. Pavlov. Acesta, după ce în 1910 descoperă reflexului de orientare și componentele acestuia ce intervin, diferenţiat, în fiecare fază a atenției (somatotopice, vegetative, senzoriale. electroencefalografice), consideră o expilcație validă pentru modelului fiziologic al atenției, prin intermediul acestui reflex, cunoscut ca și reflexul “ce este?”.
Fazele inițiale culminează cu o manifestare în forță a componentelor motrice, care încetinesc mai apoi, pentru a face loc desfășurarii proceselor celorlalte componente. Dacă cele topice sunt greu de diferențiat la exteriorul organismului, fiind prezente și în lipsa reflexului de orientare, cele electroencefalografice sunt bine delimitate și ușor de evidențiat sub forma undelor bioelectrice. Dovada este remarcată prin observarea frecvenței oscilațiilor înregistrate de EEG, acesta indică o valoare de 14-18 cicli pe secundă în starea de atenție, față de 8-13 cicli pe secundă în starea de veghe. Un stimul auditiv va face să crească frecvența înregistrată de EEG, imediat ce atenția involuntară a fost declanșată, însă odată cu mutarea atenției voluntare în altă parte, intensitatea semnulului scade până în jurul valorii stării de veghe, chiar dacă acțiunea stimulului auditiv este încă prezentă. Acest reflex de orientare intervine atât în notificarea prezenței și acțiunii unui stimul asupra organismului, cât și în descoperirea naturii acestuia.
Plecând de la analiza faptului că reflexul de orientare, necondiționat de altfel, produce o reacție difuză, slab concentrată în zona analizatorului excitat, un alt savant rus A.A. Uhtomski (1923), a propus așa numitul principiu al dominaței. Aceasta, adică dominanța, însumează energia diferiţilor centri, inhibând în acelaşi timp reacţiile manifestate de aceștia într-o stare normală, fiind totodată atentă la semnalelor primite de la formațiunea reticulată(=sistemul de arousal); fenomen destul de des întâlnit la persoanele care reușesc să-și păstreze atenția concentrată pe o perioada destul de mare, indiferent de natura nefavorabilă a condițiilor mediul în care își desfășoară activitatea. Putem concluziona, deci, că dominanțaîndeplinește un extraordinar rol în cadrul atenției, acela de selecție, analizând mesajele primite de la toţi receptorii, inclusiv pe cele de la creier, și emițân mai departe mesaje facilitatoare sau inhibitoare. Din punct de vedere structural, formaţiunea reticulată este formată din doua sisteme morfofuncționale distincte: sistemul reticulat activator ascendent-SRAA, cu rol de declanșare și menținere a atenției chiar și după ce stimulare a încetat; și sistemul reticulat difuz de proiecţie – SRDP, ce permite comutarea și mobilitatea atenției, acționând doar pe perioada cât durează stimularea.
Psihologul român Golu (2000) susține că ideea dominantei este in esența sa corectă și confirmată de către cercetările experimentale moderne ce au la bază inregistrarile EEG si RMI (imagerie reomagnetica), însă totodată consideră nefondată abordarea modelului explicativ al atentiei, prin limitarea la această idee, spunând că: “se absolutizează rolul scoarței cerebrale și se neglijează aproape complet rolul formațiunilor subiacente.”
Având ca sursă de plecare mecanismele de mai sus, au fost elaborate mai multe teorii, printre care cele mai importante sunt:
1. Teoria activării, ce se focalizează pe explicarea faptului că menținerea și producerea stării de veghe este susținută de modul în care SRAA își exercită influența activatoare difuză asupra scoarței cerebrale, prin intermediul unor operații de filtrare și facilitare, desfășurate în prezența stimulări senzoriale simultate (vezi schema bloc alăturată).
Imagine preluată din Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine
În cadrul SRAA apar doua forme de activare: activarea de fond, ce își menține stabilitatea în interiorul circuitului reticulo-cortical-reticulat, și care corespunde stării de veghe și activare indusa sau provocată, care apare doar sub acțiunea unor stimuli noi, facilitând manifestarea atenției involuntare.
2. Teoria filtrului, emisă de catre D. E. Broadbent (1958), completează modelul de mai sus, stabilind că funcția principală a mecanismului enunțat anterior, este aceea a unui “filtru” ghidat după “leagea totul sau nimic”. Locul de amplasare a acestui filtru, a stârnit polemici, astfel că unii autori au suținut că acesta se localizează la nivel central (A. Deutsch şi O. Deutsch, 1982), pe când alții considerau că filtrarea se execută cât mai aproape de intare, evitându-se astfel interferențele ulterioare și consumul energetic nejustificat Barlow (1960). De asemenea și funcția filtrului a dat naștere unor controverse, Neisser susținea că rolul acestui este de tonifiere şi potenţare a semnalelor relevante, amplificând totodată efectul lor psihologic; Broadbent, pe de altă parte, considera filtrul ca având o acțiune de blocare a informațiile nerelevante; fapt contrazis mai târziu de către Treisman, prin atribuirea filtrului unui rol de protector al creierului, ce se manifestă, nu prin inhibarea semnalelor, ci prin diminuarea intensității acestora.
Încercarea neurofiziologică de explicare a atenție este suficentă pentru a clarifica doar o parte componentă a acesteia, respectiv, producerea și menținerea atenției involuntare, însă insuficientă pentru deslușirea atenției voluntare.
Modelele neurochimice ale atenției
Sunținute de peste 600 de descoperii privind implicarea mediatorilor și neurotransmițătorilor în procesul de funcționare al SNC, acestea urmăresc modificările profunde ce se petrec la nivelul cortexului. Bazându-se pe fenomenul activării selective și variate, ce se manifestă diferit la fiecare individ, M. Zuckerman (1983), propune doua categorii de comportamente condiţionate de nivelul activării cerebrale și de către nivelul catecolaminelor din sistemul limbic: căutătorii de senzaţii” (sensation seeking) și „evitatorii de senzaţiilor” (sensation avoidance). Cercetătorii D.E. Remond (1985) şi C.J. Fowler (1986) au demonstrat că există un raport inversproporțional între nivelul monoaminooxidei (MAO) şi al endorfinei care afectează imiplicit starea de vigilenţă şi atenţie; astfel că un nivel scăzut al MAO permite o creștere a catecolaminelor în sistemul limbic, ceea ce produce o stare de hiper-atenție, cum este cea obținută prin intermediul cafeinei.
Modele psihologice ale atenţiei și concluzii
Pe baza completării aduse modelului filtrului de către psihologia cognitivă, apar trei modele cognitive al atenției:
Chiar dacă modelele cognitive par credibile sunt greu de verificat în mod empric așa cum sa întâmplat în cazul expunerilor fiziologice, neurochimice sau motivaționale.
Fără a putea considera un model explicativ mai valoros decât altul, putem conchide că explicațiile și modul de reprezentare a fiecărei abordări, completează înțelegerea noastră actuală asupra termenului destul de complex, numit atenție.
Bibliografie:
Zlate, M. (2006). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Universitară;
Golu, M. (2000). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine;
Lungu, N. (2007). Psihologie experimentală. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine
Roland Doron, Francoise Parot, (2006), Dictionar de psihologie, Editura Humanitas,
Concept multidimenisional, ce a fost pus în discuție, la început, în filozofie, iar apoi preluat de către psihologie, și care a urmat o evoluție istorică frământată, oscilând de la onoarea de a fi considerată de către intorspecționiști: proces psihic central cu rol determinant în funcționarea celorlalte fenomene psihice; sau de “nerv al întregului sistem psihologic” de catre structuraliști (Titchener, 1908), până la ingnorarea ei de către behaviorișți, atenția continuă și astăzi să fie un subiect destul de complex în abordare, chiar și pentru cei mai buni psihologi.
O scurtă și concisă definiție regăsim în Dicționarul de psihologie (Roland Doron, Francoise Parot, (2006),) aceasta ne spune despre atenție că ” asigură o funcție de selecție: printre stimulii care se prezintă organismului, unii beneficiază de un tratament prioritar, care se traduce printr-o facilitare a percepției lor, de alegerea și de producerea unor răspunsuri adecvate, printr-o prelucrare mai elaborată sau prin accesul la conștiință. Alții sînt parțial sau total ignorați (F. Măcar, 2006, pp. 91).”
Specificul psihologic destul de greu de delimitat al atenție, a făcut ca unii psihologi să reducă sau să confunde acest concept cu alte fenomene psihice precum: “actul motor” (Ribot, 1889), “proces cognitiv și conativ” Al. Roşca (1977), R. Floru (1967) sau “aspectul selectiv al percepției, care constă în prepararea și orientarea individului spre perceperea unui stimul particular” Delay (1984). O abordare diferită, de ceea expusă anterior, a fost cea a psihologilor care au încercat decelarea unor elemente particularea ale atenției, aspect surprins foarte bine de catre psihologul Maurice Reuchlin (1988), însă regasit sub o formă sau alta în majoritatea definițiilor precedente ale atenției. Acesta sugerează doua modalităti prin care putem descoperii și definii atenția: prima ia în calcul reacția generală de alertă ce apare după separarea strictă a informațiilor vitale de cele care trebuiesc ignorate; cea de-a doua implică accesarea memoriei pentru tipare de reacție la stimuli asemnănători, sau când stimulii prezintă particularități necunoscute încă, construirea unui răspuns eficient în acord cu interesele individului pentru sine și față de organismul său.
Fără a încerca limitarea definirii atenției doar prin următoarele caracteristici, respectiv fenomenul de orientare selectivă și concentrare a energiei psihice într-o singura direcție, și fără a o confunda cu vigilența precum Piéron (1934), consemnând totuși ca prima stare o succede și este dependentă de cealaltă, voi încerca să expun cât mai clar doua dintre cele mai populare modele explicative ale atenției.
Modele Fiziologice ale atenției
Poate cea mai importantă figură ce a intervenit, prin cercetările sale, în explicarea mecanismelor atenției din punct de vedere fiziologic și neurologic, a fost I.P. Pavlov. Acesta, după ce în 1910 descoperă reflexului de orientare și componentele acestuia ce intervin, diferenţiat, în fiecare fază a atenției (somatotopice, vegetative, senzoriale. electroencefalografice), consideră o expilcație validă pentru modelului fiziologic al atenției, prin intermediul acestui reflex, cunoscut ca și reflexul “ce este?”.
Fazele inițiale culminează cu o manifestare în forță a componentelor motrice, care încetinesc mai apoi, pentru a face loc desfășurarii proceselor celorlalte componente. Dacă cele topice sunt greu de diferențiat la exteriorul organismului, fiind prezente și în lipsa reflexului de orientare, cele electroencefalografice sunt bine delimitate și ușor de evidențiat sub forma undelor bioelectrice. Dovada este remarcată prin observarea frecvenței oscilațiilor înregistrate de EEG, acesta indică o valoare de 14-18 cicli pe secundă în starea de atenție, față de 8-13 cicli pe secundă în starea de veghe. Un stimul auditiv va face să crească frecvența înregistrată de EEG, imediat ce atenția involuntară a fost declanșată, însă odată cu mutarea atenției voluntare în altă parte, intensitatea semnulului scade până în jurul valorii stării de veghe, chiar dacă acțiunea stimulului auditiv este încă prezentă. Acest reflex de orientare intervine atât în notificarea prezenței și acțiunii unui stimul asupra organismului, cât și în descoperirea naturii acestuia.
Psihologul român Golu (2000) susține că ideea dominantei este in esența sa corectă și confirmată de către cercetările experimentale moderne ce au la bază inregistrarile EEG si RMI (imagerie reomagnetica), însă totodată consideră nefondată abordarea modelului explicativ al atentiei, prin limitarea la această idee, spunând că: “se absolutizează rolul scoarței cerebrale și se neglijează aproape complet rolul formațiunilor subiacente.”
Având ca sursă de plecare mecanismele de mai sus, au fost elaborate mai multe teorii, printre care cele mai importante sunt:
1. Teoria activării, ce se focalizează pe explicarea faptului că menținerea și producerea stării de veghe este susținută de modul în care SRAA își exercită influența activatoare difuză asupra scoarței cerebrale, prin intermediul unor operații de filtrare și facilitare, desfășurate în prezența stimulări senzoriale simultate (vezi schema bloc alăturată).
Imagine preluată din Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine
În cadrul SRAA apar doua forme de activare: activarea de fond, ce își menține stabilitatea în interiorul circuitului reticulo-cortical-reticulat, și care corespunde stării de veghe și activare indusa sau provocată, care apare doar sub acțiunea unor stimuli noi, facilitând manifestarea atenției involuntare.
2. Teoria filtrului, emisă de catre D. E. Broadbent (1958), completează modelul de mai sus, stabilind că funcția principală a mecanismului enunțat anterior, este aceea a unui “filtru” ghidat după “leagea totul sau nimic”. Locul de amplasare a acestui filtru, a stârnit polemici, astfel că unii autori au suținut că acesta se localizează la nivel central (A. Deutsch şi O. Deutsch, 1982), pe când alții considerau că filtrarea se execută cât mai aproape de intare, evitându-se astfel interferențele ulterioare și consumul energetic nejustificat Barlow (1960). De asemenea și funcția filtrului a dat naștere unor controverse, Neisser susținea că rolul acestui este de tonifiere şi potenţare a semnalelor relevante, amplificând totodată efectul lor psihologic; Broadbent, pe de altă parte, considera filtrul ca având o acțiune de blocare a informațiile nerelevante; fapt contrazis mai târziu de către Treisman, prin atribuirea filtrului unui rol de protector al creierului, ce se manifestă, nu prin inhibarea semnalelor, ci prin diminuarea intensității acestora.
Încercarea neurofiziologică de explicare a atenție este suficentă pentru a clarifica doar o parte componentă a acesteia, respectiv, producerea și menținerea atenției involuntare, însă insuficientă pentru deslușirea atenției voluntare.
Modelele neurochimice ale atenției
Sunținute de peste 600 de descoperii privind implicarea mediatorilor și neurotransmițătorilor în procesul de funcționare al SNC, acestea urmăresc modificările profunde ce se petrec la nivelul cortexului. Bazându-se pe fenomenul activării selective și variate, ce se manifestă diferit la fiecare individ, M. Zuckerman (1983), propune doua categorii de comportamente condiţionate de nivelul activării cerebrale și de către nivelul catecolaminelor din sistemul limbic: căutătorii de senzaţii” (sensation seeking) și „evitatorii de senzaţiilor” (sensation avoidance). Cercetătorii D.E. Remond (1985) şi C.J. Fowler (1986) au demonstrat că există un raport inversproporțional între nivelul monoaminooxidei (MAO) şi al endorfinei care afectează imiplicit starea de vigilenţă şi atenţie; astfel că un nivel scăzut al MAO permite o creștere a catecolaminelor în sistemul limbic, ceea ce produce o stare de hiper-atenție, cum este cea obținută prin intermediul cafeinei.
Modele psihologice ale atenţiei și concluzii
Pe baza completării aduse modelului filtrului de către psihologia cognitivă, apar trei modele cognitive al atenției:
- primul aduce în discuție paradigma ascultării dihotomice ce consideră existența unor operatori de selecție speciali, ce asigură centrarea, transferarea, concentrarea și mobilitatea atenției;
- al doilea ia în calcul stilul de analizarea a informației, urmând doua căi: cale automată, neselectivă față de semnalele receptate, sau calea selectiv-orientată, centrată pe preluarea semnalelor relevante;
- ultimul, susținut de Ribaupierre(1983) și Pascual-Leone(1984), propune ipoteza operatorilor constructivi, ce este axată pe secvențialitatea procesării informației, atenția intervenind în cazul fiecarei secvențe, in mod punctual sau integrat.
Chiar dacă modelele cognitive par credibile sunt greu de verificat în mod empric așa cum sa întâmplat în cazul expunerilor fiziologice, neurochimice sau motivaționale.
Fără a putea considera un model explicativ mai valoros decât altul, putem conchide că explicațiile și modul de reprezentare a fiecărei abordări, completează înțelegerea noastră actuală asupra termenului destul de complex, numit atenție.
Bibliografie:
Zlate, M. (2006). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Universitară;
Golu, M. (2000). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine;
Lungu, N. (2007). Psihologie experimentală. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine
Roland Doron, Francoise Parot, (2006), Dictionar de psihologie, Editura Humanitas,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu